Innsbruck – bijuteria imperiala a AlpilorIn mintea mea Innsbruck însemna Olimpiada de Iarna si celebra trambulină de sărituri si Bergisel Ski. A fost o vreme in care citeam fiecare rubrica din "Sportul", ziarul adus zilnic de tata cand venea de la servici. La "pachet" cu o napolitana "Desert" sau cu o ciocolata cu rom. Era una dintre bucuriile zilei, sa savurez ceva dulce și sa aflu ce s-a mai întâmplat in lume. Ce competiții, ce meciuri au mai fost, cine a mai devenit campion, recorduri și la ce discipline. Pret de câțiva ani, puteam fi întrebat de orice din lumea sportului și cu siguranța răspundeam. Identificam in subconștient orașele dupa echipele de sport pe care le aveau, dupa competițiile pe care le-a găzduit. Este deci lesne de înțeles, ca dupa doua olimpiade, cea din 1964 și din 1976, Innsbruck însemna pentru mine un loc al competițiilor de iarna.
Mult mai târziu, cand porțile s-au deschis și am putut călători in lume, am aflat ca Innsbruck înseamna și Swarovski. Atât știam la momentul in care am început sa ma pregătesc pentru organizarea unei excursii care includea și acest oraș. Am cumpărat un ghid (pe care l-am păstrat și încă il am in biblioteca) și imi amintesc ca am cautat pe internet informații turistice. Pe vremea aceea găseai doar in engleza, asa ca a fost nevoie sa traduc, apoi sa scot câteva pagini cu lucrurile mai interesante. Acum găsești totul pe net, ai și google maps, ai și aplicații de walking tour, o mulțime de accesorii care te ajuta mult înainte și in timpul excursiei. Atunci însa nu aveai asa ceva și trebuia sa te documentezi de unde si cum poți.
Am ajuns în Innsbruck știind într-un fel la ce să ma aștept. Citisem și văzusem multe poze. Si auzisem că e frumos. Dar nu eram pregătit pentru senzația aceea din prima clipă când am coborât din mașina și am luat-o la pas. Am fost fascinat sa vad cum s-a cuibărit orașul intre munți, cat de vijelios curge Inn-ul și sa vad arhitectura aceea superba din zona centrala, veche. Si peste toate am simțit prezenta aura acea imperiala, unica. Un loc al istoriei, al culturii și al puterii.
Imi aduc aminte de hotelul in care am stat atunci prima oara: Alphotel, același in care m-am mai cazat de câteva ori singur sau cu grupuri. Imi era tare drag, eram ca acasă. Nu stiu cum mai e acum acolo, au trecut ceva ani de cand nu i-am mai trecut pragul. Dar atunci mi se părea fantastic. Aveau un mic dejun grozav, care se servea pentru "arieni" într-un salonaș separat. De acolo se ieșea pe o terasa, unde imi plăcea sa imi beau cafeaua. Diminețile din Innsbruck sunt de neuitat: este o liniște și un aer atât de tare și de curat, încât nici nu ai pornit bine în explorarea orașului și deja ești cucerit de el.
Locul in care ajung și se fotografiază toți turiștii este centrul vechi, lângă Goldenes Dachl. Timpul cel mai potrivit pentru a merge acolo este dimineața, atunci cand soarele cade blând peste fațadele colorate, iar orașul nu s-a grăbit încă să se trezească. Nu este agitație, auzi doar pași și câteva conversații joase.
Plimbarea prin Altstadt, un loc de eleganță rară, iti aduce o poveste la fiecare colț. Intrarea in centrul vechi este ca o trecere subtilă într-o altă epocă. Nu există o poartă clară, dar simți când ai ajuns. Străzile devin mai înguste. Clădirile mai apropiate. Culorile mai vii. Fiecare balcon are flori, fiecare fereastră pare locuită cu adevărat. Descoperi curți interioare liniștite, magazine mici, cafenele în care ai putea sta ore întregi. Innsbruck nu este un oraș de bifat. Este un oraș de simțit.
La un moment dat ajungi inevitabil la râul Inn, sufletul orașului. Apa are o culoare aproape ireală, un verde-albastru glacial care vine direct din munți. Pe maluri, casele colorate creează una dintre cele mai iconice imagini din Austria. Te oprești pe un pod. Privești. Nu trebuie sa faci nimic special.
Ce m-a impresionat atunci mult a fost stația centrala a Nordkette. Pe vremea aceea ceva foarte futurist.
De aici lași orașul in urma și în câteva minute te afli într-un alt univers. Funicularul și telecabinele te duc treptat mai sus, iar cu fiecare oprire, orașul devine mai mic. Sus… liniștea este diferită. Nu este tăcere – este spațiu. Panorama se deschide peste vale, peste acoperișuri, peste râul care șerpuiește. Munții se întind în toate direcțiile și, pentru prima dată, simți dimensiunea reală a locului în care te afli. Vara, potecile sunt pline de flori alpine, o uriașa gradina botanica sălbatica.
După munte, revii în oraș și descoperi o altă față a Innsbruck-ului. La Hofburg Innsbruck simți rafinamentul unei epoci în care detaliile contau. Camerele sunt luminoase, elegante, fără să fie copleșitoare. La Hofkirche Innsbruck atmosfera se schimbă complet. Statuile negre, masive, creează un spațiu aproape solemn. Este unul dintre acele locuri care te fac să încetinești instinctiv.
Iar la Ambras Castle Innsbruck descoperi liniștea. Grădini, apă, ziduri vechi – totul pare mai retras, mai personal. Puțin departe de agitația centrului, ascuns între verdele liniștitor al dealurilor, Ambras Castle Innsbruck pare mai degrabă o poveste decât un simplu obiectiv turistic. A fost reședința arhiducelui Ferdinand al II-lea, un om pasionat de artă, colecții și lucruri neobișnuite. Nu a construit doar un castel, ci un univers. A adunat aici armuri, obiecte rare, portrete și curiozități din întreaga lume, transformând Ambras într-unul dintre cele mai vechi muzee din Europa.
Plimbându-te prin sălile sale, simți că fiecare încăpere spune o poveste. Cea mai impresionantă este, fără îndoială, Sala Spaniolă – lungă, elegantă, cu tavan decorat și portrete care te urmăresc din toate părțile. Este genul de loc în care pașii devin automat mai lenți.
Într-una dintre săli, printre portrete de nobili și personaje istorice, apare brusc o figură familiară. Privirea severă, mustața bine definită, expresia aceea inconfundabilă. Nu-mi vine sa cred: este Vlad Țepeș.
Nu o reprezentare modernă sau reinterpretată, ci portretul acela autentic pe care îl știm din manualele de istorie. Îl priveam acolo, în mijlocul unei colecții imperiale austriece, și pentru o clipă totul a devenit foarte personal. A fost un sentiment greu de descris – o surpriză, un strop de mândrie și o conexiune neașteptată între două lumi.
În colecțiile neobișnuite ale Ambras Castle Innsbruck mai există un portret care te oprește din mers, nu prin frumusețe clasică, ci prin misterul pe care îl poartă: imaginea unei femei cu barbă, cunoscută sub numele de Barbara Urslerin.
A trăit în secolul al XVI-lea și suferea, cel mai probabil, de o afecțiune rară care provoca creșterea excesivă a părului pe față și pe corp. Dar ceea ce impresionează nu este doar aspectul ei, ci felul în care a fost reprezentată: îmbrăcată elegant, demnă, aproape regală, ținând în brațe un copil – un detaliu care contrastează puternic cu imaginea neobișnuită.
Portretul face parte din colecția de „curiozități” a arhiducelui Ferdinand al II-lea, care era fascinat de diversitatea umană și de tot ceea ce ieșea din tipare. Privind tabloul, nu simți senzația de spectacol, ci mai degrabă de respect tăcut.
La revenirea in tara am scris atunci, aici pe forum mai multe despre acest acest tablou. Fusesem foarte impresionat.
Seara nu vine brusc aici. Se instalează lent. Lumina devine caldă. Munții capătă umbre. Terasele se umplu, dar fără agitație. Ma plimb pe Maria-Theresien-Strasse, unde magazinele și clădirile elegante creează o atmosferă aproape mediteraneană, deși ești în inima Alpilor.
Continuând, ajung la un monument care spune o poveste neobișnuită: Triumphpforte Innsbruck (Arcul de Triumf). La prima vedere, este unul tipic, dar dacă te apropii, descoperi ceva rar – cele două fețe ale sale exprimă emoții complet diferite.
Arcul a fost construit în 1765, cu ocazia căsătoriei arhiducelui Leopold (viitorul împărat Leopold al II-lea) cu Maria Ludovica a Spaniei. Inițial, monumentul era dedicat bucuriei, celebrând alianța și fastul imperial. Dar chiar în timpul festivităților, s-a produs o tragedie: tatăl lui Leopold, împăratul Franz I, a murit subit la Innsbruck.
Și astfel, arcul a devenit simbolul unui contrast profund uman. Partea sudică (orientată spre oraș) este decorată cu motive festive, reprezentând nunta – fețe senine, scene de celebrare, o atmosferă de bucurie. Partea nordică (orientată spre munți) are reliefuri mai grave, dedicate doliului – chipuri serioase, simboluri funerare, o liniște apăsătoare. Această dualitate face din Triumphpforte un monument unic: nu doar un arc de triumf, ci o lecție despre viață. Pentru că, uneori, bucuria și tristețea nu vin pe rând. Vin împreună. Iar Innsbruck a ales să le păstreze pe amândouă, sculptate în piatră, pentru totdeauna.
Vreau sa mai ajung o data acolo. Poate anul viitor...
